Poveste simpla

Si deodata amintirile-mi pecetluiesc buzele
si deodata simt masca de piatra a sfinxului
si surad cu buzele mele de piatra,
totul s-a intamplat cu milenii sau cu cateva clipe in urma
si surad chiar acestei dileme
si masca de piatra mi se lipeste pe fata
si n-o voi mai smulge
decat pentru a arata sfincsilor care dorm in desert
obrazul meu viu.

(Octavian Paler)

In zori

In zori,
Cand aerul noptii
Se retrage usor
In emisfera de dor,
Caliciul minuscul al florii
Tresare scotand
Un sunet afund,
Rezonant ca un geamat de dom,
Cu dangatul celui mai asurzitor
Clopot la fel;
Ce pacat
Ca auzul nostru nu e facut pentru el
Si noua nu ni se spune nicicand
Pentru cine bat
Clopotele din flori.


(Ana Blandiana)

Cat de usor

de Ana Blandiana

Daca zeii ar fi plante,
Cum insusi Platon inclina sa admita,
Cat de usor ne-ar fi
Sa-i cultivam,
Sa le satisfacem minimele nevoi
(Putina apa, putin balegar),
Cerandu-le in schimb
Florile, frunzele, radacinile, fructele,
Si chiar si secretul, vegetal,
Al invierii din morti...

(1985)

In memoriam

de Ana Blandiana

Eternitatea rotunjita cu greu a sarpelui
Care-si inghite coada si se hraneste cu sine,
Fluviul etern suindu-si apele spre izvoare
Ca sa curga din nou de cealalta parte,
Intuneric rotund dincolo de drumul
Zilnic al soarelui
Care intra si iese din moarte.

Nimeni nu intra-n mormant decat ca sa-nvie
De la samanta la zeu,
Ia aminte,
Domn al castelului divin de cuvinte,
La vesnica-ntoarcere intru pustie
A celui mereu si mereu si mereu.

Vesnica intoarcere-a corabiilor
Navigand pe sub ape
Care ineaca imperii si-altare
La alte si alte popoare
Si zei omorati si-nviati,
Necunoscuti, insa frati
In nemasuratul aproape.

(2004)

Singuratatea

Adorm adanc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.


Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.


Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,
Şi cată-n adâncime.


Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân-nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.


Se uită lung la stele cum ard nălucitoare ...
Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Cu lebăda pe ape.


Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine ...
Din când în când tresare şi şade ... parc-aşteaptă
Dar, nimenea nu vine!


(Vasile Voiculescu)

Elegie

Mai bine sa umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
sa uitam mortii neingropati
si vantul sa caute singur
ce mai e de gasit prin cenusa,
mai bine sa ne ducem departe de ranile noastre,
sa nu regretam nimic si sa cultivam trandafiri,
mai bine sa fixam sarbatorile
in zile fara memorie,
mai bine sa ducem ucigasilor crini
si sa-i declaram inocenti,
mai bine sa convingem fantomele
sa ne lase in pace,
sa ne ducem departe de ranile lor
si cat mai discret,
sa nu deranjam cu tristetile noastre pe nimeni,
inainte de a spune ca toate acestea-s firesti.

(Octavian Paler)

De-or trece anii...

De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăce,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".

M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, "nu ştiu cum".

De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăce;
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".

Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum...
În taina farmecelor sale
E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".

(Mihai Eminescu)

Talcuri

Tilcul florilor nu-i rodul,
Tilcul mortii nu e glodul,
Tilcul flacarii nu-i fumul,
Tilcul vetrei nu e scrumul,
Tilcul frunzei nu e umbra,
Tilcul toamnelor nu-i bruma
Dar al drumului e dorul,
Tilcul zarilor e norul,
Ducausul, calatorul.

(Lucian Blaga)

Vei plange mult ori...

...vei zambi ?,

de Lucian Blaga


Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Aer de toamna

Ma curenta privirea ta
intamplatoare.
Frunza tristetii de pe chip
deodata mi-o smulgeai,
si stam in soare,
cu chipul nemiscat si-ndragostit.

Ma curenta privirea ta
intamplatoare,
somnul cu vise mi-l smulgea.
O, si lasa deasupra mea, in soare
doar ramuri de copaci
si pasari rotitoare.

Ma curenta privirea ta
intamplatoare,
si totul devenea in jurul meu
amanuntit.
Si imi parea
c-a fost asa de totdeauna
si soarele-l uitam, pe bolta-ntepenit.

(Nichita Stanescu, 1964)

Melodia povestita

de Nichita Stanescu

Dragostea pe care ţi-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
şi chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subţire, şi coama neagră
ţi-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome
şi bătaia inimii mele îţi dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzie...

Acum,când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
şi cerul şi-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!

Poveste

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?…

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu-nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

(George Bacovia)

Noi inceputuri

"Libertatea este dreptul de a nu minti." (A. Camus)

"Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire." (M. Eminescu, Scrisoarea III)


Afara seara se asterne incet printre ramurile copacilor, ca mana iubitei ce-mi saruta cu degetele-i fine pleoapele ochilor inca neadormiti. Ma aflu sub imperiul soaptelor si atingerilor ei, in ritmuri prelungi, chopiniene, iar toamna, ce-si lasa vantul strengar sa ne mangaie pletele, intensifica si mai mult aceasta stare de beatitudine in care ne-am lasat cuprinsi...


E toamna iar. E o toamna perpetua, daca vrei sa o simti asa , ca un copil, cu tot paradisul ei de culori, de arome, de trairi, ce-ti pot bucura inima doar descoperindu-le. Dar nu-i asa usor vei spune. Nu-i usor sa le traiesti, sa le simti. Si poate ca ai dreptate, intr-o oarecare masura. In vremea pe care o traversam, nici nu am cum sa te contrazic. Dar, daca mergi la pas cu ea, cu toamna, in ritmurile ei, daca te incearca dorul sa te lasi sedus de ea, daca vei iesi din labirintul betonat al orasului si o vei urma pe cararile muntilor, o vei simti, cu siguranta, si va ramane asa, in suflet, mereu...

In aceasta stare ma trezesc in fiecare zi, iar daca unii si-au incheiat demult vacanta, eu abia acum mi-o incep. Caci, am uitat sa va spun, pentru cei care nu stiau, ca am lasat totul deoparte si am plecat in cautarea comorilor inca nedescoperite... Stiu, veti spune ca sunt un egoist, dar nu-i adevarat. A fi egoist inseamna a-ti uita istoria neamului din care te tragi. Cu ceva timp in urma, nu foarte demult, am trait momente unice, ne-am castigat libertatea mult visata, dar si demnitatea, ce parea aproape pierduta. Cu pretul stiut de toti. Azi, dupa 20 de ani, unii au uitat ce inseamna sa fii demn, iar libertatea a devenit o notiune abstracta ce nu-si mai gaseste limitele in normal. Cred ca ati inteles acum de ce "v-am parasit" astfel, neuitand ca va port in suflet asa cum v-am aflat. Am preferat sa nu mai traiesc zi de zi farsele si crizele acestui sistem bolnav (a se citi sistemul educational pre-universitar), cedand locul unor titulari de...cinci (5), mult "mai bine pregatiti" sa va desluseasca tainele biologiei decat mine. E dureros, dar cat se poate de adevarat.

Dar, fiindca am inceput aceasta pagina intr-o anumita nota, lasand la o parte uratul ce cauta sa ne copleseasca, am sa inchei mentinand ritmul initial... Apropo, unii dintre voi, m-ati intrebat in e-mail-urile trimise de ce am postat numai poezie si nu am mai scris nimic ? Nu cred ca mai este cazul sa ma repet, dar va spun doar atat. Poezia, chiar daca nu este un gen literar foarte citit, desi, dupa mine, ar trebui sa fie, prinde in matca sa esente de...viata, trairi... E vie. Si e scrisa de mari autori pe care trebuie sa ii cunoasteti. Fiti mandri (asa cum v-am invatat si la scoala) ca sunteti contemporani cu inegalabila poeta Ana Blandiana, dar nu-i uitati nici pe Eminescu, Blaga, Toparceanu, Minulescu, Macedonski, Nichita Stanescu... Cu timpul veti intelege cuvintele mele si, astfel, veti afla frumusetea poeziei. Trebuie insa sa invatati sa cititi. Da. Sa invatati sa cititi frumosul ! Iata de ce am postat pe blog mai mult poezie. Dar, fiindca m-ati provocat sa va descopar un secret, nu am incetat sa scriu. In vacanta asta mai mult am lucrat, daruindu-ma, printre altele, penitei si calimarii, dar si luptei cu...poluarea mediului. E din nou trist, dar adevarat, ca proiectele in tara asta, pentru a prinde viata, necesita nu doar idei si multa creativitate, cat mai cu seama multa...hartogarie si foarte multe usi de deschis (in cazul celei de a doua preocupari).

Cum va spuneam, sa punem destainuirile de o parte si sa lasam sa se descopere un...dialog din care veti avea de invatat multe.



"- Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci...zise Dumnezeu.

- Daca ai timp...i-am raspuns.

Dumnezeu a zambit.

- Timpul meu este eternitatea...Ce intrebari ai vrea sa-mi pui ?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni ?

Dumnezeu mi-a raspuns:

-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca...iar apoi tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani...iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul, iar astfel nu traiesc nici prezentul , nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp.

Apoi am intrebat: - Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copii tai ?

-Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc...si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece. Sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.

- Multumesc pentru timpul acordat...am zis umil. Ar mai fi ceva, ce ai dori ca oamenii sa stie ?

Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:

- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna...

(Interviu cu Dumnezeu,
de Octavian Paler)

Mai adaug doar atat: ascultati-va inima si lasati-o sa-si implineasca sperantele...

Cu drag,

aleaN

Nedreptate

De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

(Nichita Stanescu)

Celei mai aproape

De ce-ti sunt ochii verzi -
Coloarea wagnerianelor motive -
Si parul negru ca greseala imaculatelor fecioare?
De ce-ti sunt buzele patate de violete trecatoare?
Si mâinile de ce-ti sunt albe ca albul tristelor altare
Din Babilon,
Si din Ninive?


De ce, când plângi,
În plânsu-ti moare o-ntreaga lume de petale
De trandafiri,
De chiparoase,
De nuferi albi
Si crizanteme?...
De ce, când plângi,
Cu tine plânge tristetea blondelor opale,
Iar tortele aprinse-n umbra castelelor medievale
Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?...
De ce, când cânti,
Cu tine cânta un infinit de armonii
Ce navalesc tumultoase
Din golul zarilor,
Din astre,
Din zborul pasarilor albe,
Din fundul marilor albastre,
Din lumea mortilor,
Din lumea parerilor de rau târzii?


Si când stai ochi în ochi cu-amantii - poeti
Ce-ti cânta ochii,
Parul
Si buzele -
Când te-nfioara cuvintele ce n-au fost spuse,
Când in penumbra violeta a trioletelor apuse
Pui într-o cumpana Minciuna
Si-ntr-alta cumpana-Adevarul,
De ce te pleci spre cel mai tânar dintre poeti,
Si-i strângi cu sete
În palme capul,
Ca-ntr-o gheara de vultur însetat de sânge,
Si dintii tai
De ce-i picteaza, în rozu-obrajilor, motive
Asiriene,
Din poemul trait de sfintele poete
În noaptea-altarelor pagâne
Din Babilon
Si din Ninive?...


(Ion Minulescu)

Desigur

Desigur, ea e o bratara
Purtata la mîna de un zeu.
Ea e mai nelinistita spre seara,
Desi este nelinistita mereu.

Ea zîmbeste toata în luna
Cînd zeul ridica bratul, zîmbind
O lebada bruna,
Cu plisc de argint.

Zeul e invizibil, nu se vede
Decît ea la glezna mîinii lui!
Batînd în cerul negru si verde
Vederea mea ca un cui!

(Nichita Stanescu)

De ce in al meu suflet

de Mihai Eminescu

De ce în al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba sacă,
De ce mi-e ochiul mort?

De ce pustiu mi-e capul,
Viata într-un fel?
Şi tu... tu esti aceea
Ce mă întrebi astfel

- 1876 -

Meteoritul lent

de Nichita Stanescu

Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie

Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie
undeva în părţile mai albastre ale cerului.
Ca o spermă luminoasă şi leneşă,
câţiva meteoriţi au trecut prin faţa stelelor fixe.

Cine ştie când se va naşte o altă lume,
şi în ce fel va fi aceea,
ce legi tragice şi ce obiceiuri altele
vor fi fiind cândva
în părţile mai albastre ale cerului.

Dar aceasta ne-o va vesti cometa
când cereşte va şterge cerul,
iar, noi, din ce în ce mai inutili şi mai părăsiţi
vom construi cu disperare temple.

Semn 12

de Nichita Stanescu

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet de vânt,
delfin în ghearele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea înlăuntrul genunchiului meu,
cer înlăuntrul umărului meu,
eu înlăuntrul eului meu.

Si les ans passent...

Si les ans passent comme ils passèrent
Mon amour pour elle augmentera,
Puisque dans sa créature entière
Il y a un «comment» et un «quoi».

M'a-t-elle charmé avec la flamme
Quand on s'est vu au même moment?
Bien qu'elle ne soit qu'une femme
Elle est pourtant «je ne sais comment».

C'est pourquoi il m'est égal aussi
Si elle se tait ou parle bas;
Si sa voix n'est que pure harmonie
Son silence a un «je ne sais quoi».

Ainsi soumis aux mêmes douleurs
Je parcours un chemin bien constant...
Puisque dans son mystère charmeur
Il y'a un «quoi» et un «comment».

(M. Eminescu)