miercuri, 4 februarie 2009

Si mai sunt lacrimi...si mai sunt sfinti...

"Sunt lacrimi care sfredelesc pamantul si rasar ca astri pe alte taramuri. Cine ne-o fi plans stelele noastre ? Dar eu imi caut lacrimile pe intunericul atator ceruri...


Meditatia muzicala sa fie prototipul gandirii in genere. Oare a urmarit vreun filozof un motiv pana la capat, pana la epuizare si pana la limita lui, asa cum face un Bach sau un Beethoven ? Gandire exhaustiva exista numai in muzica. Dupa cei mai profunzi cugetatori, simti nevoia s-o iei de la inceput. Numai muzica da raspunsuri definitive. -


Orga, cello si flautul trezesc in noi inclinari tanguitoare si nostalgice dupa alte lumi.
Orga - te intalnesti cu Dumnezeu la marginea spatiului;
cello - prin gradini de toamna sau la capatul unei strazi inguste dintr-un oras vechi;
iar flautul te apropie de el sub un cires ce-si scutura florile in adierile primaverii.


Sunt clipe de un freamat atat de subtil, incat absolut tot ce ne cade sub simturi ne scoate din timp. Intreaga realitate pare atunci o conspiratie impotriva temporalitatii. Un peisaj tern...ne salta din ea ca o amintire din paradis sau o melancolie gratioasa de menuet. Lunecarea din timp este precedata de o topire launtrica a organelor si de un fior molesitor in sange, care ne arata ce legatura stransa este intre fiziologie si eternitate.


Sunt freamate de fericire in nopti, carora numai strigatul le-ar putea pune capat. Cu ce ai raspunde altcum la tremurul stelelor ? Caci nu ai lacrimi pentru fiecare, desi Calea Lactee nu-i decat o Vale a Plangerii, proiectata de muritori la poalele lui Dumnezeu."

(Emil Cioran - "Lacrimi si sfinti")
A apărut o eroare în acest obiect gadget