joi, 6 august 2009

Plasmuiri

Eden este intreg pamantul, ce e dincolo de el e iad. Caci cerul, cu chipul lui ceresc de mai presus de nasteri si pieiri, e o infinita sfera de infernale nasteri si pieiri, o spaima de care ne feresc simturile prea slabe, relativa noastra lipire de pamant si marea incapacitate de a traduce in limbajul gingasei noastre alcatuiri lucrurile netraite si de netrait ce se petrec acolo. In linistea aceea are loc, in stele, intre ele, in galaxii si intre galaxii evenimente mult mai mult decat dezastroase: explozii, implozii, dezintegrari, fisiuni, cutremure, eruptii, transferuri de materie, simbioze stelare, condensari, aglutinari, coliziuni, expansiuni, ejectari de plasma astrala, furtuni, vanturi stelare, efecte de maree care smulg stele din galaxii, o zbatere fara istovire de prefaceri.

In materia plasmara de gaze incoltesc stelele, a caror tinerete trece, al caror echilibru dainuie numai o vreme, ele intrand in starile tarzii, sfarsind prin explozii care le risipesc in spatiul interstelar...

Totul sau aproape totul nu ne-ar fi straine (dar poate ca nici nu ne sunt !), nu ne-ar speria prea tare, dar scara lor de timp si spatiu e fara noima, nu are vreun raport nemijlocit cu ce putem gandi cu adevarat si nici cu ce este atavic in capacitatea noastra de reprezentare, sunt incomensurabile cu natura noastra: desfasurari de energie, geruri si arsite, straluciri ce ne arunca in nefiinta, distante imense care afecteaza timpul, care fac ca obiectele ce ni se infatiseaza cu aerul inocent al prezentei sa fie nalucirea remanenta a unor trecuturi mult mai vechi decat istoria soarelui nostru, astfel ca ne aflam cazuti in cursa unor false coprezente, intr-un timp hibrid in care se sapa zanatice prapastii ale amintirii si vietuiesc nelinistitoare si excesive entitati extragalactice ce stralucesc de zeci sau sute de ori mai puternic decat cele mai mari galaxii...


Pamantul este Arcadia eterna.

Meteoritul lent

de Nichita Stanescu

Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie

Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie
undeva în părţile mai albastre ale cerului.
Ca o spermă luminoasă şi leneşă,
câţiva meteoriţi au trecut prin faţa stelelor fixe.

Cine ştie când se va naşte o altă lume,
şi în ce fel va fi aceea,
ce legi tragice şi ce obiceiuri altele
vor fi fiind cândva
în părţile mai albastre ale cerului.

Dar aceasta ne-o va vesti cometa
când cereşte va şterge cerul,
iar, noi, din ce în ce mai inutili şi mai părăsiţi
vom construi cu disperare temple.

In orice...

...anotimp se-nchide si deschide amintirea,
se-nchide si deschide presimtirea
si nadejdea celorlalte.

Nimic nu e nou si unic
daca
n-a mai fost
si daca nu mai poate cumva fi.

Iar orice aparenta
e o transparenta
catre ceva ce trece
fara sa se schimbe,
vesnic vechi,
si care, neschimbat de timp,
e totusi vesnic nou.

Intre osanda de a cauta
mereu,
si treji si-n vis,
si poate a gasi
tarziu sau niciodata,
se afla, ca odihna, cerul si-ale lui, care se multumesc sa fie, suveran desarte.

Semn 12

de Nichita Stanescu

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet de vânt,
delfin în ghearele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea înlăuntrul genunchiului meu,
cer înlăuntrul umărului meu,
eu înlăuntrul eului meu.

Sign 12

by Nichita Stanescu

Little by little she became a word,
bundles of soul on the wind,
a dolphin in the clutches of my eyebrows,
a stone provoking rings in water,
a star inside my knee,
a sky inside my shoulder,
and I inside I.