Reverie

(candva, intr-un timp, undeva, intr-un colt de rai...)


Priveam cerul si albastrul marii, nesfarsite, lungit pe nisipul inca umed, de atmosfera incarcata de stropi de ploaie. Le cercetam pe amandoua, cer si mare, si ca un zugrav de biserici, priceput in amestecul culorilor, imi inchipuiam, in fractiuni de secunde, tonuri si nuante ce inca nu reusisera sa se formeze pe panza acelei ore de timp.
Se apropia asfintitul si soarele nevazut, incerca sa strapunga norii, cu paleta sa de culori, stiute doar de el. Aproape ca reusise sa razbata cu cateva sageti solare plumburiul cerului, dar lupta sa fu pecetluita de navala cu care se stransesera norii. Pesemne ca ei, norii, erau hotarati sa nu piarda ocazia unei victorii facile.

Priveam uimit natura, in acea primavara dobrogeana, caci fiecare anotimp isi lasa , totdeauna, o amprenta personala, specifica locului, si nu incetam sa sper. La ce oare ? Stiam ca gandurile pot merge orisiunde, pot strabate distante, oricat de mari ar fi, pot fi indraznete sau doar linistite, pot fi implinite ori pot ramane la nivelul sperantelor. Totusi speram...ca visul stelei mele, de a cuceri cu Lumina sa tot universul ce se deschidea inaintea ochilor mei, se va implini. Era doar un gand. Doar atat. Doar o dorinta.

Cum stateam asa lungit, sprijinindu-ma intr-un cot, ametit de mirosul algelor si ierburilor marine, si aproape atipind de zgomotul sacadat facut de valurile ce loveau tarmul, am avut o revelatie. Priveam lupta cerului cu marea si cu soarele si nu-mi puteam inchipui decat un singur deznodamant. Doar unul singur...
Norii, grupati ca o cavalerie, incercau sa opuna rezistenta armatelor solare, avand ca aliati zecile de milioane de soldati-picuri, sustinuti puternic de "Invincibila Armada" a valurilor marine, ce se regrupau, la fiecare bataie a vantului. Dintr-un inceput, se anunta o lupta crancena, iar gandul ca Lumina va castiga, nu-mi iesea deloc din minte. Era ca un tel care trebuia atins, ca o limita care trebuia depasita. La granita dintre vis si realitate in care ma aflam, lumina iesita invingatoare, cucerind picurii de ploaie, dar neuitand sa-si arate bucuria, prin miile de nuante de culori, aproape ca-mi inunda fata si corpul. Aflasem, astfel, pentru a nu stiu cata oara, ca dorintele nu au granite, nu sunt limitate de nimic, de timp ori spatiu, ca pot fi implinite, oricand, doar daca crezi in...Cuvant.

Lumina si vorbele

Mare fara alge,
Fara pesti,
Fara pescarusi,
Atat de frumoasa
Incat frumusetea ii ajunge in sine,
Suficienta sa ascunda sirenele
De soarele cu nume de zeu
Responsabil cu lumina si vorbele
Pe care,
Intr-o baie de sange,
Le stinge
In fiecare seara
Cu greu.

(Ana Blandiana)

Te simt

simt ca existi
undeva.
esti mereu,
esti aici,
langa inima mea

prezenta ta
in secunda din timp,
imi inunda inima
cu petale de trandafir

ai aparut.
esti aici.
ti-am mai spus,
cat de frumoasa esti ?
acum,
nici nu mai stiu sa compun,
nici sa scriu

stiu doar sa te iubesc...,

si simt.
te simt...

(aleaN, aprilie, 03, 2009)