joi, 12 martie 2009

Amintindu-ne de....Garabet Ibraileanu (23 mai 1871 - 12 martie 1936)

Criză. Paroxismul crizei. Simptomele nu lasă nici o îndoială: o lovitură ca de pumn în inimă când apare. Paralizia inteligenţei când mă atinge din nebăgare de seamă. Senzaţia căldurii ei fizice de la distanţă. Nevoia inexorabilă, care îmi oprimă respiraţia, de pulsaţia vieţii ei.

.....Convingerea că numai o femeie înaltă, cu părul galben, cu o uşoară asimetrie a gurii când zâmbeşte poate da fericirea. Fiorul pe care mi-l dă cuvantul :"Adela."

.....Ce este ea? Îmi pare că astăzi mi-a vorbit de noi când îmi răspundea la indigestele mele pedanterii, în care toate cuvintele strigau: ,,Te ador!" Mi-a spus că nu am sufletul simplu, că există în viaţă fericiri posibile... Pentru mine? Ori pentru mine cu ea? (Dar acel ,,Şi" ... început şi neterminat? Nu cumva însemna: ,,Şi ar fi putut urma şi alte zile frumoase?")
Vibrează în ea ceva pentru mine în adevăr? Dar pentru ce glumeşte mereu? Iubirea nu glumeşte, e gravă.
...Întotdeauna dibuieşti ca un orb! Gravă e pasiunea, ori adoraţia pierdută. Dar femeile nu devin pasionate decât după ce se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca un bărbat şi o femeie să-şi spună ,,tu". Până atunci ele sunt în defensivă, au spiritul mai liber decât oricând, cochetează, în deosebire de bărbat, care e pasionat şi idiot întotdeauna înainte de acel eveniment capital şi ridicol, dar care după aceea îşi recapătă libertatea de spirit, pentru că, în stricta economie a speciei, şi-a îndeplinit tot rolul.

.....Iubirea, nebunia fiziologiei, nu se poate spune, toată, decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura şi sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este
,,reprezentare". Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca tot ce zguduie adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca tot ce exagerează durerea de a trăi. De aceea orice muzică, chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă...


.....Uimită la început şi entuziasmată mai pe urmă, pierzând probabil sentimentul realităţii şi deci şi al tacticii dictate de duelul dintre pasiunea mea mută şi instinctul ei defensiv, în mijlocul acestei lumi ireale, unde rătăceam ca pe o altă planetă, Adela (acum stăteam unul lângă altul pe trunchiul unui copac căzut de pe marginea drumului) îmi luă o mână între mâinile ei, pe care şi le puse pe genunchi. Gestul era anormal, străin raporturilor dintre noi... Dar în mediul acesta din alte lumi, gestul anormal era cel normal. Gândurile, simţirile şi faptele se ajustează mereu la împrejurări, inconştient.


.....Apoi, fără tranziţie, m-a întrebat de ce natură e sentimentul meu pentru ea.
Mi-am dat bine seama că momentul e decisiv. Dar n-am avut nici slăbiciunea de caracter de a-i spune că o iubesc, nici tăria de a-i spune: prietenie. Alunecând pe panta sufletului, i-am răspuns, cu ezitările unui om care caută conştiincios, şi nu găseşte încă, formula exactă, că ceea ce simt pentru ea e ,,un sentiment foarte curios".
Imediat mi-a replicat, aproape ofensată: -- Adică bun de pus la muzeu? Strâns astfel de aproape şi puţin biciuit în mândria mea, dar înconjurând cuvântul teribil, i-am definit sentimentul meu ,,curios": ,,O nesfârşită prietenie pasionată". (Cuvântul ,,prietenie" avea rolul să slăbească efectul celuilalt, ca eterul care insensibilizează şi face suportabilă înţepătura).


.....Dar... nimic nu e adevărat şi totul e posibil. În cazul acesta, nu m-am purtat mai bine decât în celălalt. Nu i-am răspuns clar că o iubesc, deşi, cu deplină conştiinţă sau nu, ea a făcut tot ce putea ca să-mi provoace destăinuirea; m-am ferit în mod lamentabil: mi-am trădat voinţa de a nu-i spune că o iubesc; am cedat, silit parcă de provocarea ei, debitându-i ridicola mixtură ,,prietenie pasionată", după şi mai ridicolul ,,sentiment curios"; nu am întrebat-o nimic, nu i-am cerut nimic, nu i-am propus nimic, nu i-am făgăduit nimic. Aşadar, din motive de înalt ordin moral şi sentimental -- imposibilitatea de a crede că o femeie ca ea mă poate iubi, frica de a nu o putea face fericită chiar dacă m-ar iubi, care deghizează poate o laşitate, -- m-am comportat, mai rezervat doară, ca orice bărbat care prinde într-un colţ mai întunecat pe o femeie cu care flirtează şi pe care o crede destul de accesibilă!


......Am apucat drumul muntelui, pe unde fusesem de atâtea ori cu ea. Trunchiul răsturnat, pe care am stat în noaptea aceea de altădată cu mâna în mâinile ei, acum era ud, trist, părăsit... I-am chemat imaginea, dar imaginea n-a venit. Aveam în ochi, şi din ochi proiectată în suflet, expresia figurii ei, dar imaginea era rebelă. Impresiile, senzaţiile, dorinţele provocate de ea în totul şi de fiecare farmec al ei în parte îi întunecau claritatea imaginii.

(fragmente de text din romanul "Adela", de Garabet Ibraileanu)