"Eram atat de atent,
incat se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele inghetau in jurul meu,
prefacandu-se-n stalpi rasuciti.
Eram atat de atent,
incat plutirea ondulata-a mirosurilor
se prabuse-n intuneric
si parca niciodata n-as fi-ncercat
frigul.
Deodata
m-am trezit atat de departe
si de strain
ratacind inapoia chipului meu,
ca si cum mi-as fi invelit simturile
cu relieful fara de noima al lunii.
Eram atat de atent
incat
nu te-am recunoscut, si poate
ca vii mereu,
in fiecare ora, in fiece secunda,
si treci prin asteptarea mea de atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf."
(Nichita Stanescu)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu