Si deodata amintirile-mi pecetluiesc buzele
si deodata simt masca de piatra a sfinxului
si surad cu buzele mele de piatra,
totul s-a intamplat cu milenii sau cu cateva clipe in urma
si surad chiar acestei dileme
si masca de piatra mi se lipeste pe fata
si n-o voi mai smulge
decat pentru a arata sfincsilor care dorm in desert
obrazul meu viu.
(Octavian Paler)
vineri, 18 decembrie 2009
In zori
In zori,
Cand aerul noptii
Se retrage usor
In emisfera de dor,
Caliciul minuscul al florii
Tresare scotand
Un sunet afund,
Rezonant ca un geamat de dom,
Cu dangatul celui mai asurzitor
Clopot la fel;
Ce pacat
Ca auzul nostru nu e facut pentru el
Si noua nu ni se spune nicicand
Pentru cine bat
Clopotele din flori.
(Ana Blandiana)
Cand aerul noptii
Se retrage usor
In emisfera de dor,
Caliciul minuscul al florii
Tresare scotand
Un sunet afund,
Rezonant ca un geamat de dom,
Cu dangatul celui mai asurzitor
Clopot la fel;
Ce pacat
Ca auzul nostru nu e facut pentru el
Si noua nu ni se spune nicicand
Pentru cine bat
Clopotele din flori.
(Ana Blandiana)
miercuri, 16 decembrie 2009
Cat de usor
de Ana Blandiana
Daca zeii ar fi plante,
Cum insusi Platon inclina sa admita,
Cat de usor ne-ar fi
Sa-i cultivam,
Sa le satisfacem minimele nevoi
(Putina apa, putin balegar),
Cerandu-le in schimb
Florile, frunzele, radacinile, fructele,
Si chiar si secretul, vegetal,
Al invierii din morti...
(1985)
Daca zeii ar fi plante,
Cum insusi Platon inclina sa admita,
Cat de usor ne-ar fi
Sa-i cultivam,
Sa le satisfacem minimele nevoi
(Putina apa, putin balegar),
Cerandu-le in schimb
Florile, frunzele, radacinile, fructele,
Si chiar si secretul, vegetal,
Al invierii din morti...
(1985)
In memoriam
de Ana Blandiana
Eternitatea rotunjita cu greu a sarpelui
Care-si inghite coada si se hraneste cu sine,
Fluviul etern suindu-si apele spre izvoare
Ca sa curga din nou de cealalta parte,
Intuneric rotund dincolo de drumul
Zilnic al soarelui
Care intra si iese din moarte.
Nimeni nu intra-n mormant decat ca sa-nvie
De la samanta la zeu,
Ia aminte,
Domn al castelului divin de cuvinte,
La vesnica-ntoarcere intru pustie
A celui mereu si mereu si mereu.
Vesnica intoarcere-a corabiilor
Navigand pe sub ape
Care ineaca imperii si-altare
La alte si alte popoare
Si zei omorati si-nviati,
Necunoscuti, insa frati
In nemasuratul aproape.
(2004)
Eternitatea rotunjita cu greu a sarpelui
Care-si inghite coada si se hraneste cu sine,
Fluviul etern suindu-si apele spre izvoare
Ca sa curga din nou de cealalta parte,
Intuneric rotund dincolo de drumul
Zilnic al soarelui
Care intra si iese din moarte.
Nimeni nu intra-n mormant decat ca sa-nvie
De la samanta la zeu,
Ia aminte,
Domn al castelului divin de cuvinte,
La vesnica-ntoarcere intru pustie
A celui mereu si mereu si mereu.
Vesnica intoarcere-a corabiilor
Navigand pe sub ape
Care ineaca imperii si-altare
La alte si alte popoare
Si zei omorati si-nviati,
Necunoscuti, insa frati
In nemasuratul aproape.
(2004)
joi, 3 decembrie 2009
"Fara Dumnezeu...
...omul ramane doar un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri."
"Singurul vehicul catre Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni."
"O personalitate este aceea care se daruieste, nu se justifica."
(Petre Tutea / 06 oct. 1902 - 03 dec. 1991)
miercuri, 2 decembrie 2009
Corneliu Coposu - Amintiri interzise
Motto: "Personalitatea e acel individ inzestrat cu capacitatea de a se darui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-si mai apartine. (Petre Tutea)"
Omagiile vin la termen, statuile si placile comemorative se vor inmulti. Insa intelesul istoric al lui Corneliu Coposu este suspendat. In 1o ani, invatatura Seniorului a coclit in magazia cu lozinci, de unde e scoasa la plimbare, in anii multiplu de cinci. Chiar si acest nume - porecla - decoratie postuma e, de fapt, un kitsch. "Senior" nu e un dezastru mai mic decat "eterna si fascinanta" din album sau "va dorim o seara excelenta" de pe ecran. Corneliu Coposu a fost, intr-adevar, agent strain si acest lucru l-a facut neasimilabil in Romania, pe toata durata celor 6 ani de amestec in treburile interne ale noului stat roman. Ca agent, Corneliu Coposu a slujit principiile unei lumi apuse. De aici porneste secretul instrainarii noastre de Coposu. In 1989, la revenirea in viata legala, Coposu a gasit o tara care nu mai continua, nici macar clandestin, linia rupta in 1945. Comunismul romanesc reusise sa devina o epoca sociala, nu doar o paranteza, inchisa la capete de libertayea de dinainte si de libertatea de dupa. Exact in clipa in care a fost obligata sa deschida o epoca noua, Romania marelui succes social comunist s-a dovedit foarte bine nepregatita. Ea a livrat o alternativa doldora de bunavointa si romantism, nepricepere si inautentic. Corneliu Coposu, absolventul unei istorii uitate si agentul unui caracter intarit de izolare, a devenit singura varianta concreta de joc. Coposu cunostea regulile de baza ale politicii, o stiinta neinchipuit de grea, izgonita de comunism dintre ocupatiile libere si inlocuita cu un amestec incoerent de pareri si lirism. Numic nu rezuma mai bine originile noii democratii romane decat aceasta situatie demna de un accident cosmic: o tara trece intr-o epoca noua, cu o oligarhie de o parte si cu un supravietuitor de cealalta parte.
Romania a fost singurul stat nesovietic est-european care a trebuit sa-si redescopere vocatia democratica sprijinindu-se pe vestigiile unei epoci depasite. Reversul medaliei n-a lucit fara sens. O tara silita sa treaca de la primele semne de modernitate complxa la pastoralismul industrial nord-coreean nu putea reveni in istoria normala pe o linie dreapta. Istoria nu face derogari. Romania a reinceput viitorul asa cum se despartise de el: printr-o aberatie, printr-o contorsiune care a adus in fruntea cursei dupa normalitate un veteran. Norocul a fost ca omul a fost bun. Corneliu Coposu avea si defecte (neconsolidat, partidul nu i-a supravietuit), dar ele palesc in fata reusitei sale neverosimile. Coposu a propovaduit, literalmente, dintr-un vestiar sordid. A avut la dispozitie o masina de scris, bun-simt si energia unui om la sfertul propriei sale varste biologice. Rezultatul a fost un triumf uluitor si agasant. Coposu a incurcat calculele unei istorii care se pregatea sa repete schema romaneasca: vaiete, adaptare, nesimtire, inavutire. Coposu a indiguit, aproape singur, valul de nationalism turmatic pus in miscare de Ion Iliescu & Aparatul. Fara rezistenta lui Coposu, fara calmul si aura sa, argumentul democratic s-ar fi degradat. Bielorusia ar fi debutat in Romania. Principiul aliantei atlantice si al orbitei europene, enuntat prima oara de Coposu, ar fi intarziat enorm.
Aparitia "fanatica" a lui Corneliu Coposu a fost singura intruchipare a Omului Providential. Ion Iliescu, purtatorul ilegal al acestei titulaturi, e un impostor. Iliescu, omul de la capatul conspiratiei de partid si politicianul sustinut de un aparat economic fara rival, a fost executorul testamentar al comunismului. Om Providential, nu. Aceasta postura eroica si neinteleasa presupune o mare cunoastere a viitorului si a binelui, in numele acelor calitati pe care un popor le pierde sau le uita. Cineva nu renunta la increderea in aceste insusiri uitate de obste si face din ele, adeseori impotriva timpului sau, malul pe care va pasi mai tarziu, (ne)recunoscatoare, Patria. Acesta e Omul Providential. Acesta a fost Corneliu Coposu si exact din acest motiv lumea noastra, grabita sa celebreze succesul imediat, cadourile fara conditii si progresul neavenit, nu vrea sa-l mai tina minte.
Unii dintre noi, cei mai multi, nu-l vom uita.
(Tehnica neputintei la romani - Traian Ungureanu, 2006)
Omagiile vin la termen, statuile si placile comemorative se vor inmulti. Insa intelesul istoric al lui Corneliu Coposu este suspendat. In 1o ani, invatatura Seniorului a coclit in magazia cu lozinci, de unde e scoasa la plimbare, in anii multiplu de cinci. Chiar si acest nume - porecla - decoratie postuma e, de fapt, un kitsch. "Senior" nu e un dezastru mai mic decat "eterna si fascinanta" din album sau "va dorim o seara excelenta" de pe ecran. Corneliu Coposu a fost, intr-adevar, agent strain si acest lucru l-a facut neasimilabil in Romania, pe toata durata celor 6 ani de amestec in treburile interne ale noului stat roman. Ca agent, Corneliu Coposu a slujit principiile unei lumi apuse. De aici porneste secretul instrainarii noastre de Coposu. In 1989, la revenirea in viata legala, Coposu a gasit o tara care nu mai continua, nici macar clandestin, linia rupta in 1945. Comunismul romanesc reusise sa devina o epoca sociala, nu doar o paranteza, inchisa la capete de libertayea de dinainte si de libertatea de dupa. Exact in clipa in care a fost obligata sa deschida o epoca noua, Romania marelui succes social comunist s-a dovedit foarte bine nepregatita. Ea a livrat o alternativa doldora de bunavointa si romantism, nepricepere si inautentic. Corneliu Coposu, absolventul unei istorii uitate si agentul unui caracter intarit de izolare, a devenit singura varianta concreta de joc. Coposu cunostea regulile de baza ale politicii, o stiinta neinchipuit de grea, izgonita de comunism dintre ocupatiile libere si inlocuita cu un amestec incoerent de pareri si lirism. Numic nu rezuma mai bine originile noii democratii romane decat aceasta situatie demna de un accident cosmic: o tara trece intr-o epoca noua, cu o oligarhie de o parte si cu un supravietuitor de cealalta parte.
Romania a fost singurul stat nesovietic est-european care a trebuit sa-si redescopere vocatia democratica sprijinindu-se pe vestigiile unei epoci depasite. Reversul medaliei n-a lucit fara sens. O tara silita sa treaca de la primele semne de modernitate complxa la pastoralismul industrial nord-coreean nu putea reveni in istoria normala pe o linie dreapta. Istoria nu face derogari. Romania a reinceput viitorul asa cum se despartise de el: printr-o aberatie, printr-o contorsiune care a adus in fruntea cursei dupa normalitate un veteran. Norocul a fost ca omul a fost bun. Corneliu Coposu avea si defecte (neconsolidat, partidul nu i-a supravietuit), dar ele palesc in fata reusitei sale neverosimile. Coposu a propovaduit, literalmente, dintr-un vestiar sordid. A avut la dispozitie o masina de scris, bun-simt si energia unui om la sfertul propriei sale varste biologice. Rezultatul a fost un triumf uluitor si agasant. Coposu a incurcat calculele unei istorii care se pregatea sa repete schema romaneasca: vaiete, adaptare, nesimtire, inavutire. Coposu a indiguit, aproape singur, valul de nationalism turmatic pus in miscare de Ion Iliescu & Aparatul. Fara rezistenta lui Coposu, fara calmul si aura sa, argumentul democratic s-ar fi degradat. Bielorusia ar fi debutat in Romania. Principiul aliantei atlantice si al orbitei europene, enuntat prima oara de Coposu, ar fi intarziat enorm.
Aparitia "fanatica" a lui Corneliu Coposu a fost singura intruchipare a Omului Providential. Ion Iliescu, purtatorul ilegal al acestei titulaturi, e un impostor. Iliescu, omul de la capatul conspiratiei de partid si politicianul sustinut de un aparat economic fara rival, a fost executorul testamentar al comunismului. Om Providential, nu. Aceasta postura eroica si neinteleasa presupune o mare cunoastere a viitorului si a binelui, in numele acelor calitati pe care un popor le pierde sau le uita. Cineva nu renunta la increderea in aceste insusiri uitate de obste si face din ele, adeseori impotriva timpului sau, malul pe care va pasi mai tarziu, (ne)recunoscatoare, Patria. Acesta e Omul Providential. Acesta a fost Corneliu Coposu si exact din acest motiv lumea noastra, grabita sa celebreze succesul imediat, cadourile fara conditii si progresul neavenit, nu vrea sa-l mai tina minte.
Unii dintre noi, cei mai multi, nu-l vom uita.
(Tehnica neputintei la romani - Traian Ungureanu, 2006)
Singuratatea
Adorm adanc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.
Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,
Şi cată-n adâncime.
Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân-nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.
Se uită lung la stele cum ard nălucitoare ...
Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Cu lebăda pe ape.
Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine ...
Din când în când tresare şi şade ... parc-aşteaptă
Dar, nimenea nu vine!
(Vasile Voiculescu)
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.
Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,
Şi cată-n adâncime.
Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân-nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.
Se uită lung la stele cum ard nălucitoare ...
Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Cu lebăda pe ape.
Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine ...
Din când în când tresare şi şade ... parc-aşteaptă
Dar, nimenea nu vine!
(Vasile Voiculescu)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
