luni, 3 august 2009

Melancolii...

Vuietul valurilor ascund auzului imensa si vesnica tacere a abisului marin...


Privita din adancuri, marea isi e ei siesi cer, dar vesnic pustie - si de stele si de nori...


Sunt lucruri care vin si trec si-ti fac un semn si tu incerci sa-l spui si spusa ti-e timida ori desarta. Le-ai izgoni dar parca-ti pare rau de ele ca au de patimit o vina care nu e a lor. Dar sovai sa le-arunci printre atatea clipe duse fara urma cand totusi una au lasat, asa cum au putut... E trist ca n-ai stiut sa spui cum urca norii albi sub soarele lui Cuptor, cum, alta data, incercau sa se inalte, greoi, cu aripi ude, cum inspumarea lor se prabusea, bogata si rece, peste meterezul aprig al orizontului, cum vorbe prea frumoase tulburau infatisarea frumoaselor intamplari ale unui amurg; regreti ca n-ai stiut sa spui mai bine ca erau tulburi si cenusii, ca luminile albastre, de otel, taiau intr-un anume fel cerul intunecat si dur, ca nu ai priceput prea bine cum era soarele din vis, ca ai citit gresit in norii unei zile culoarea marii verzi, ca nu este mare lucru sa iti para cateodata cerul ca o muzica ajunsa la tine de mai departe decat cerul insusi...

Niciun comentariu:

A apărut o eroare în acest obiect gadget