Venus din Milo

"Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă

unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi

oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie

descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip

conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră

trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor

rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea

mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală

cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede

care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau

ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede

de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini

şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,

fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,

uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine

şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,

domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti

n-aţi aflat decît că “a spera înseamnă aproape a trăi”?

Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?

“Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră

înainte de asta. Adică vina noastră este aceea

de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat

şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,

povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt

spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,

după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie

să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.

Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor

şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm

ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele

decît că sunt nişte păsări ameţite de soare

şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme

ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele

decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,

atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,

poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură

recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ

pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,

conturul umbrei iubitului ei,

chiar fără să ştie ce-i arta."

(Octavian Paler)