Negand cunoasterea intram in adancimea iubirii. Ceea ce in cunoastere este uniform, in iubire devine absolut. Astfel, iubim doar in masura in care negam cunoasterea si ne lasam abandonati, absorbiti catre cineva intr-un mod total, absolut, facand-o si pe aceea persoana absoluta. Cunoastem cu adevarat doar in momentele in care nu vibram, nu ardem in sinele nostru, cand nu ajungem la un nivel inalt al constiintei. Intre cunoastere si iubire nu poate exista un semn de "egalitate", ci o multitudine de "diferente", de minusuri.
Cand ajungi sa iubesti pe cineva, momentele de adevarata cunoastere sunt rezultatul unui minus de iubire.
Exista un paradox in toata aceasta insiruire a lucrurilor.Un paradox extraordinar: iubirea absoluta este de fapt o desprindere de adevar! O fiinta iubita o cunoastem realmente numai dupa ce n-o mai iubim.
Singura realitate efectiva este iubirea existenta in noi. Iubim iubirea din noi. Iubim o femeie fiindca ne este scumpa iubirea noastra. Acesta este si motivul pentru care iubirea este cu atat mai profunda, mai intensa, cu cat distantele care ne despart de persoana iubita sunt mai mari. Doar atunci iubirea creste. Doar atunci iubirea este in puritatea ei.
Oare de ce iubim, de ce cautam mereu iubirea ?
Existam in iubire. Fiintam prin iubire. Ne-o dorim, ne-o daruim, pentru a fugi de cunoasterea noastra.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu