Sonnet XVII

I do not love you as if you were a salt rose, or topaz
or the arrow of carnations the fire shoots off.
I love you as certain dark things are to be loved,
in secret, between the shadow and the soul.

I love you as the plant that never blooms
but carries in itself the light of hidden flowers;
thanks to your love a certain solid fragrance,
risen from the earth, lives darkly in my body.

I love you without knowing how, or when, or from where.
I love you straightforwardly, without complexities or pride;
So I love you because I know no other way

than this: where I does not exist, nor you,
so close that your hand on my chest is my hand,
so close that your eyes close as I fall asleep.

(Pablo Neruda)

Sonet III

Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strângerii în braţe -
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

(Mihai Eminescu)

Sonet II

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

(Mihai Eminescu)

Sonet XXVIII

Fericea stare cum voi dobandi-o,
norocul somnului cand mi-e furat,
cand noaptea nu-mblanzeste cruda ziua,
cand noapte-zi le stiu cu loc schimbat ?
Desi, ravnind domnia-si sunt rivale,
luptand cu mine, iata, se inteleg
prin truda una, cealalta cu jale,
ca nu-s in preajma ta. Insa ma leg
zilei sa-i spun ca tu o faci frumoasa,
n-o calca norii, daca-n preajma esti,
iar noptii, cea cu oachesa matasa,
ii dau incredintarea c-o slujesti.
Dar ziua-mi trece distiland veninul
si-aduce noaptea dupa chinuri, chinul...

(W. Shakespeare)

Sonet XLVII

Inima, ochi - in pace s-au zidit,
ca buni vecini acum isi fac servicii
cand ochiu-i de vederea ta lihnit
si inima mi-o fulgera suplicii...
Ochiul petrece daca te-o vedea
si inima-i chemata la ospatul
ce-l zugravesc si-apoi e gazda ea,
iar musafirul indragit e vazul.
Iubirea sau icoana ta imi sunt
apropiate chiar de esti departe,
te misti numai cat tine al meu gand
si esti cu mine pana catre moarte.
De-adorm si ele cu trudita raza,
inima, ochi - in locul lor viiaza.

(W. Shakespeare)

Sonet IV,

Cînd risipeşti al frumuseţii har

De ce-l reverşi numai asupra ta ?

Nu dă Natura, împrumută, doar,

Şi darnică fiind, la fel te vrea.

Atunci, zgîrcitule, de ce-ţi baţi joc

Din ce-ai primit din plin ca să fii darnic ?

Ce cămătar adună la un loc

Averi, ca să le spulbere zadarnic ?

Făcînd negustorie doar cu tine

Pe tine te înşeli şi-ţi faci rău ţie ;

Dar moartea cînd o vei simţi că vine,

Cu ce te vei plăti de datorie ?

Cînd mori şi stearpa-ţi frumuseţe moare ;

Dar dîndu-i rost, o laşi moştenitoare.

(W. Shakespeare)

Sonet LXXIX,

de William Shakespeare


Când te visam, ştiam că scrisul
din harul tău îşi trage-al lui noroc
dar azi în vers port toamna şi plictisul
şi muza altora le lasă loc.
Cred că-nteleg iubite, vrednic este
de pene mai vestite al tău har,
poetul ce în vers te povesteşte
ce-ţi pradă, îţi oferă-apoi în dar.
Virtute-ţi dă, el ce virtute fură,
şi doar a ta e frumuseţea lui,
cum ţi-a luat-o de pe faţa pură,
nimic nu-ţi dă mai mult ce-n tine nu-i!
Se cade să nu-i mulţumeşti de fel.
Eşti platnicul, datornicul e el!